Blogul lui Cristi Enache

       A sosit şi mult aşteptatul concediu de anul acesta. Înainte de acesta, am avut o întreagă muncă de documentare. Irina e prea mică pentru a pleca peste hotare, aşa că am zis să mai explorăm câte ceva din frumuseţile patriei. Medicul ne-a recomandat să mergem câteva zile la mare, şi apoi, obligatoriu, câteva zile la munte ca să se fixeze beneficiile mării.

      La mare problema era aranjată: mergeam la prietenii noştri de la Năvodari! Dar unde să mergem la munte? Hai undeva unde n-am mai fost! Şi studiază cu harta în faţă, mai pe "goagăl" (vorba meseriaşului din sectorul 5), cu picioarele în apă rece şi cu bere şi mai rece la tâmple (ca să nu zic în pahar), oscilam între Slănic Prahova şi undeva prin Buzău. Despre a doua locaţie mai ştiam câte ceva; acum 3 ani am fost la Vulcanii Noroioşi, am trecut pe lângă Poiana Pinului, am mers apoi spre Braşov; zona e frumoasă.

     Şi atunci ne-am hotărât să mergem la Slănic. Cu greu am găsit câteva pensiuni din zonă pe internet. Una singură a răspuns la e-mail; la celelalte a trebuit să sun. Majoritatea erau ocupate (am nimerit şi week-end-ul), zona fiind relativ aproape de Ploieşti şi deci şi de Bucureşti.

      Am plecat deci la mare duminică dimineaţa, pe la ora 8:30 (după trezirea piticuţului şi păpatul lăpticului). Bine am făcut, pentru că am prins autostrăzile libere, străzile cu circulaţia lejeră. Am traversat Bucureştiul în 25 de minute.

      La mare, preţurile au mai scăzut. Ori am prins noi cumva sfârşitul de sezon, ori criza a lovit puternic. Terasele erau cam goale; ţi-era frică să te aşezi la masă: dacă mâncarea e de săptămâna trrecută? Mănânci aici şi mori acasă! Nici plajele nu erau mai populate! Ce-i drept, am mers în cursul săptămânii tocmai pentru a scăpa de aglomeraţie.

      După mare, hai la munte! Şi ne-am întors pe autostrada soarelui până la Drajna, unde ne-am abătut spre Ploieşti. Pe hartă am văzut un drum care ocolea Ploieştiul, scurtând drumul (şi ocolind zona de şantier de acolo). Noroc că am întrebat la telefon pe proprietara pensiunii (care pe site spunea că e în Slanic Prahova ), deoarece a trebuit să ne abatem câţiva km în localitatea Aluniş (Pensiunea Dor de Aluniş). Eram la 12 km de Slănic. Condiţiile de cazare au fost bune, mâncarea la fel (seara cam puţină, dar am schimbat meniul). Curtea din spate era mare şi cu multă verdeaţa, copiii aveau unde se juca.

      Am mers şi în Slănic. E o localitate mai răsărită (mult mai frumoasă decât Aluniş). Sunt câteva ştranduri cu apă sărată, amenajate, preluate de complexul Valdor. Am vizitat Muntele Verde, muntele de sare, muzeul sării şi am vrut să intrăm şi în salină (mina Unirea). Cozile erau foarte mari şi trebuia să aşteptăm 2-3 ore ca să coborâm. Era un singur lift care putea duce 10 persoane, cobora circa 200 m, şi costa 14 lei (adulţii) şi 7 lei copiii. Din ce povesteau celelalte persoane cazate la pensiune , merită coborât. Aerul este rece şi umedă (13 grade constant, tiraj natural al aerului) şi este foarte bun pentru afecţiuni respiratorii (astm sau altele). Ca un sfat, este bine să mergeţi în cursul săptămânii: nu mai este aşa aglomerat.

      La sfârşitul perioadei, trebuia să ne întoarcem la Piteşti. Puteam să mergem pe ruta Ploieşti-Bucureşti-Piteşti, însă am ales zonă cu adevărat de munte. Am ieşit la Vălenii de Munte şi am mers apoi spre Braşov, prin Cheia. A meritat ocolul! Zona este pur şi simplu superbă. Sunt destule locaţii de cazare. La ieşirea din Cheia era o pensiune (mă străduiesc să-mi amintesc numele ei) aşezată foarte bine: între munţi, lângă un pârâu, ferită de zgomotul drumului.

      Din Braşov, am venit prin culoarul Rucăr-Bran, zonă bine cunoscută. Am rămas suprinşi cât de mult s-a construit şi pe aici. La Fundata, la Moeciu, la Podul Dâmboviţei au răsărit o mulţime de pensiuni, într-un peisaj de vis. După părerea mea, zona Cheia-Braşov este după Rucăr-Bran în ordinea preferinţelor.

      Ceea ce m-a bucurat foarte tare este faptul că la intrarea în judeţul Argeş am găsit asfalt nou. După vreo 10 km am dat şi de utilaje care lucrau de zor. Mai departe, drumul este bunicel. Însă adevăratul coşmar este pe Câmpulung-Piteşti. Sunt zone întregi unde pur şi simplu plângi de mila maşinii. Păcat de frumuseţea muntelui când drumul îţi omoară maşina (acelaşi lucru este şi pe Transfăgărăşan).

      Dacă la Slănic nu a fost munte cu adevărat (mai mult nişte dealuri), am decis să mergem măcar un week-end la adevăraţii munţi, cu stânci, brazi şi pâraie.

      Până atunci,

      Numai bine!

               Cristi Enache

P.S. Irina a fost cuminte în deplasare; i-a plăcut! Acum, când vede maşina, se agită toată – vrea la plimbare.

       Noi, românii, avem darul de a excela în anumite privinţe: am fost primii care am transmis în direct o revoluţie (sau ce-o fi fost ea). Mai apoi ne-a tot plăcut să doborâm recorduri Guiness (la cârnaţi, tort, moş crăciuni, etc).

      Acum constatăm că în Moldova e prima revoluţie transmisă în direct pe internet (posturile tv de ştiri se întrec în a transmite evenimentul). Oare se petrece şi acolo un al doilea ’89? Tot ce se poate! Să fie oare coada "agenturilor străine" (vorba lui nea Nicu) în toată povestea asta?

      E interesant de urmărit evoluţia evenimentelor de peste Prut. Se va repeta acelaşi scenariu ca la noi? Într-o proporţie de 80%, cred că da! Deja au apărut în zonă aşa zişii investitori. Nişte românaşi de-ai noştri s-au dus acolo cu câteva mii de euro în buzunar şi sunt mari oameni de afaceri. Mi-aduc aminte de perioada ’90-’92 de la noi: au venit turci, arabi, şi alţii cu câteva sute de dolari şi erau văzuţi ca ditamai patronii. Au deschis buticuri, şaormării şi alte business-uri, se plimbau cu maşini străine second hand şi toată lumea-i invidia. Cert e că în scurt timp au făcut totuşi bani.

      La fel cred că se va întâmpla şi peste Prut. Asta mi-aduce aminte de un banc de la al 13-lea congres :

      La congres , tov. N.C. spune: "Tovarăşi, am informaţii că în anul 2000 va fi sfârşitul lumii!" În sală toată lumea murmura şi încerca să comenteze pe ascuns. N.C. continuă: "Dar nu vă faceţi griji! Noi mai avem până acolo 50 de ani!"

     Noi eram tare departe! Cam aşa e şi pe acolo. Acum vreo câţiva ani am stat de vorbă cu nişte profesori basarabeni . Erau tare supăraţi din cauza condiţiilor de la ei: nu au mai fost bani de salarii, iar statul i-a plătit în obiecte (cărţi, conserve, cărbuni, etc). Se strânseseră vreo câţiva şi umpluseră o dubiţă cu cărţi pe care au venit să le vândă la noi. Am cumpărat şi eu vreo câteva (unele pentru că mi-a plăcut conţinutul, altele, din dorinţa de a-i ajuta). Mă gândeam atunci că sunt mult mai norocos decât ei, că-mi pot permite mai multe! Am fost chiar cu elevii la standul din dubiţă şi i-am ajutat să facă ceva vânzare. Şi acum am o carte de poveşti din care-i citesc fiicei mele, care-mi trezeşte aceste amintiri!

      Am mai avut o colegă de facultate de lângă Chişinău. Povestea cu tristeţe de nivelul lor de trai. Spunea (acum 10 ani) că bursa ei era mai mare decât salariul tatălui ei plus pensia bunicii. Se gândeau cu groază la venirea iernii pentru că preţul cărbunilor depăşea jumătate dintre venituri. Au avut (şi cred că mai au) parte de zile grele. De aceea vin studenţii la noi şi nu se mai întorc! De aceea le pleacă medicii şi se stabilesc în satele noastre! Pentru ei, noi suntem raiul. N-au putut să cunoască încă occidentul.

     Probabil că timpul va vindeca toate rănile şi va face lumină în toate aceste dedesubturi. Este greu de pătruns înţelesul unor acţiuni sau gândiri de acolo, din sferele de conducere. Dumnezeu să-i ajute şi să-i lumineze acum, în postul Paştelui!

 

Numai bine,

Cristi ENACHE

        Titlul acestui articol este inspirat din scrierile lui Emil Gârleanu ("Din lumea celor care nu cuvântă"). La o căutare pe google, veţi fi direcţionaţi către wikipedia (mai exact la wikisource) unde veţi găsi o serie de opere interesante atât pentru cei mici, cât şi pentru cei mari. Este descris universul animalelor şi plantelor care ne înconjoară.

        Extrapolând, atunci când urmăresc ştirile şi văd ceea ce este în jurul meu, mă gândesc că mai rău de atât nu se poate. Evenimentele demonstrează că e loc şi de mai rău! Vedem la televizor cum conaţionalii noştri sunt pomeniţi tot mai des la ştirile de pe diferite canale româneşti şi străine: ba că au jefuit pe cineva, ba că au violat pe altcineva, ori că au furat vreo maşină cu care au doborât nişte pietoni pe trecere sau pe trotuar, au înjunghiat pe nu ştiu mai cine, etc. E loc şi de mai bine!

        Aşteptăm cu nerăbdare bugetul "de criză" (s-ar părea ca doar pentru noi e de criză). Sigur ne apucă crizele după ce se va vota. Oare ne mai cresc salariile? Se mai taie ceva din ele? Creşte impozitul? Apar taxe noi? E loc şi de mai rău! Resursele subsolului s-au împărţit după criterii doar de aleşii noştri ştiute! De ce să folosim gaze la un preţ mult mai mic decât alte ţări, deoarece natura a fost generoasă cu noi? De ce să fie benzina mai ieftină când românul e obişnuit cu greul? Ce dacă barilul e de trei ori mai ieftin ca anul trecut? Benzina e mai ieftină cu câţiva bănuţi! Stau şi mă întreb, dacă ar fi o grevă generală a posesorilor de autoturisme măcar de o săptămână, timp în care nimeni să nu alimenteze cu carburant , poate s-ar da un semnal distribuitorilor de produse petroliere care ar înţelege că trebuie să ajusteze preţul şi în jos, nu numai în sus. E loc şi de mai rău?

        Stau la semafor şi aştept culoarea verde! În faţa mea, cineva îşi face curat în maşină; aruncă pe fereastră o cutie metalică de suc goală, un pachet de ţigări, ambalaje de la diferite produse alimentare . Chiar şi după ce se pune în mişcare, continuă să arunce cu obiecte pe fereastră. Se poate şi mai rău?

        Urc cu maşina pe B-dul Eroilor; trebuie să fac slalom printre maşinile parcate peste tot, deşi indicatoarele interzic cu desăvârşire acest lucru. Are omul treabă într-un anumit loc, opreşte unde i se năzare; de ce să mai meargă 200 m pe jos, doar are maşină să o lase la scară! Stau bieţii poliţişti şi pozează la maşini parcate aiurea, mai ceva decât fotografii de la nunţi şi botezuri . Şi chiar sunt zone în care ai unde parca, dar deh, "s-a urcat scroafa-n copac"; dacă tot are omul maşină, trebuie să se facă simţit. E loc şi de mai bine? S-ar gândi de două ori înainte de a opri oriunde dacă s-ar ridica maşinile astea, le-ar duce la marginea oraşului şi ar cere câteva sute de lei pentru deranj (eventual plătibili în celălalt capăt al oraşului, ca să se înveţe minte).

        Şi, uite-aşa, constat că suntem înconjuraţi nu numai de necuvântătoarele lui Gârleanu, dar şi de multe animale cu două picioare (îmi cer scuze pentru că am jignit animalele), care nu gândesc înainte de a acţiona. S-ar părea că acţionează de cele mai multe ori la comanda sau din instinct.

Cristi Enache

         După atâta aşteptare, s-a întâmplat şi minunea: a sosit bebe ştrumf! Era gata-gata să-mi facă cel mai frumos cadou de ziua mea, însă, 5 zile mai târziu, a apărut minunea: o mândreţe de fată. Pe 10 septembrie s-a născut Irina Maria, un om în toată puterea cuvântului: 3,750 kg şi 53 cm. Destul de mare în opinia medicilor, însă, cel mai important, sănătoasă (şi ea, şi mămica).

        Detalii pot să dau pe privat (condiţiile de la spitalul universitar şi altele), nebunia întocmirii actelor, procedurile care trebuie urmate, etc, aşa ca nu vreau să vă plictisesc cu ele.

        Acum ea ne ocupă tot timpul, şi, la propriu şi la figurat; a umplut casa. A umplut parca acel gol din sufletele noastre şi din casă. Când sunt plecat, abia aştept să ajung acasă să o văd, să o ţin în braţe. Nu credeam că un copil te poate schimba aşa mult! Dacă ar fi să schimb ceva la viaţa mea, ar fi copilul: să vină mai devreme.

 

        Numai bine,

        Cristi Enache

            Vă voi povesti o întâmplare hazlie. Protagonist : un vecin al unchiului meu, pe care îl cunosc foarte bine.

            Unchiul meu are un vecin care este maistru auto la un grup şcolar. Acolo îi învaţă meserie pe elevii de la şcoala de arte şi meserii. Am fost de mai multe ori acolo (în anii trecuţi) atât în calitate oficială, cât şi în trecere, doar să-l salut. Este un om foarte priceput şi se străduieşte să-i înveţe meserie pe cei care vor să o deprindă. Vorba lui: "am unii (elevi) care, în practică, nu sunt în stare să dea nici cu mătura; se pitesc şi dorm ca şarlele, pe unde apucă". Doamne fereşte să se angajeze apoi într-un service auto şi să nimerească maşina ta pe mâna lui!

            Dulapul cu scule nu stă încuiat! Toate sunt puse la locul lor şi le folosesc la diferite lucrări. Într-o zi, a dispărut o cheie şi un patent. Dom’ maistru (pentru care atelierul e a doua casă) a văzut imediat dispariţia, şi i-a aliniat rapid pe elevi. Fin psiholog, l-a "mirosit" imediat pe făptaş. N-a recunoscut din prima, dar după ce a primit o curea de ventilator pe spate, a adus sculele lipsă în 3 minute. A fost o lecţie de viaţă pentru toţi! Eu l-am întrebat apoi dacă mai foloseşte bătaia ca metodă educativă. Mi-a răspuns că, la 70% dintre elevii de la şcoala de arte şi meserii, bătaia e singura soluţie de disciplinare. Vin părinţii şi se vaită că nu ştiu ce să le mai facă, că nu-i mai ascultă, şi-i roagă pe instructori să-i pună la respect cu orice chip. I-am explicat că dacă face vreunul reclamaţie, sunt nevoit să anchetez şi să sancţionez. Însă, pe de altă parte, am fost martor când a venit un fost elev şi i-a mulţumit: "nea Cornele, dacă nu-mi trăgeai mata câteva atunci, nu învăţam meserie şi eram acum un golan sau la puşcărie". Băiatul terminase de câţiva ani, era mecanic, ştia meserie, era bine văzut la service, terminase liceul la seral şi se gândea să se înscrie la facultate.

            Vorba lui nenea Cornel: "noi suntem din neamul lui manivelă; fierul nu ascultă decât de bătaie".

            Revenind la întâmplarea hazlie, nenea Cornel are toată familia în Spania. Câştigă bine acolo şi nu se ştie când s-or mai întoarce acasă. Aşa că, în vară, după ce a luat vacanţă, a plecat şi el în Spania. S-a întors de curând pentru că se apropie începerea şcolii. S-a dus la un magazin şi şi-a cumpărat o cartelă reîncărcabilă. A pus-o în telefon, şi, a doua zi, s-a trezit că este sunat, iar o voce masculină îl ia la rost că de unde are telefonul. Contrariat, a întrebat care-i problema! I s-a răspuns repede: "Băi, nea’! Ăsta e numărul Elodiei! Spune repede de unde-l ai!"

            Omul nostru e foarte ocupat după ce vine de la şcoală. În permanenţă are de meşterit la câte o maşină, doar e pământul plin de ele, şi nu prea se uită la televizor. Aşa că, bineînţeles, a început să se intereseze în stânga şi-n dreapta: "cine dracu’ e Elodia asta?" La câteva ore s-a trezit asaltat de ziarişti, care-i puneau aceleaşi întrebări, iar el le-a răspuns tuturor: "Eu sunt mecanic, din neamul lui manivelă cum se zice; n-am eu treabă cu Elodia voastră!"

 

Numai bine,

Cristi ENACHE

         Văd la televizor sau simt pe propria piele cum nu se mai termină şantierele din Bucureşti. De fiecare dată când ajung în capitală dau peste eternele şantiere. Fie sunt câţiva muncitori în coada lopeţii, fie nu e nimeni. Dar starea aceasta de fapt nu e doar "la centru". Peste tot e la fel.

        Acum vreo lună a apărut o mică băltoacă între blocuri, acolo unde locuiesc eu. Nu s-a sesizat nimeni timp de vreo două săptămâni. Probabil că fisura era prea mică şi nu merita deranjul celor îndreptăţiţi să o repare. După vreo 2 săptămâni a venit o echipă care a remediat problema.

        Apoi la 30 de metri distanţă a apărut o altă fisură. A apărut o echipă (nu ştiu dacă era aceeaşi) care s-a apucat sa spargă betonul de pe stradă, a pus două indicatoare de ocolire, a blocat un sens de circulaţie, şi … a plecat. A rămas betonul spart şi atât. După alte două săptămâni (timp în care a dispărut un indicator) au mai venit nişte muncitori care, în sfârşit, au săpat un şanţ. Sper să mai şi termine lucrarea.

        Cu aşa un elan, cum să mai progresăm? Vorba ceea: avem 3 animale pe cale de dispariţie: leul, râsul şi elanul! Nu mă mai mir atunci când vâd la ştiri muncitorii dormind pe şantiere ca şarlele, care pe unde! Şi mai vor şi o mie de euro! Un profesor care îi şcolarizează şi îi învaţă o meserie nu poate să aibă un asemenea salariu. Ce dacă face grevă? Problema lui! Nu se vede! După ce îi trece pofta de grevă trebuie să revină la catedră! Cât poate să reziste fără salariul şi aşa mic?

        Dar Măria Sa muncitorul, dacă face grevă, se blochează strada, se opreşte apa, gazul, benzina, autobuzul, şi se cunoaşte. Doar guvernanţii sunt sensibili la aşa ceva.

        Nu am nimic cu nimeni, însă nu sunt de acord cu acest şantaj aplicat de diferite categorii sociale . Au succes cei care pot bloca anumite sectoare vitale. Şi aşa se nasc discrepanţele salariale. Unii abia trăiesc cu 7-8 sute de lei, iar alţii nu ştiu ce să mai facă cu 8-10 mii sau mai mult. Chiar şi între bugetari cu aceeaşi categorie de studii sunt diferenţe fantastice de remuneraţie.

        Revenind la şantiere, cunosc o grămadă de persoane care au luat ţeapă cu muncitorii. De la câţiva meseriaşi care încep lucrări de renovări de apartamente şi uită să mai vină (timp în care încep alte lucrări), şi până la cei care au început construcţia unei case cu o firmă; timpul trece, termenele se tot amână, firma cere bani în plus (că doar s-au mai scumpit materialele). Ştiţi cât reprezintă manopera la o construcţie? Între 40 şi 80% din preţul total al construcţiei. Enorm!

        Aşa că, atenţie la constructori şi interesaţi-vă de ceea ce le poate pielea înainte de a-i angaja. Vedeţi şi alte lucrări ale lor, discutaţi cu proprietarii! Abia după aceea puteţi să-i angajaţi.

        Până atunci, puteţi să vă delectaţi cu proiectele de case de pe internet şi să visaţi la construcţia dorită. Pentru cei interesaţi, pot posta link-uri.

 

Numai bine,

Cristi ENACHE

        Se apropie alegerile parlamentare! Fiecare om politic, partid, formaţiune încearcă să câştige capital politic, să atragă simpatia maselor, să-şi asigure un loc călduţ în parlament.

        Preşedintele face pe justiţiarul şi convoacă parlamentul pentru inundaţii (chipurile), dar şi pentru a vota începerea urmăririi penale a unor oameni politici. Este o manevră care îl va plasa pe un cal alb, ca pe Mihai Viteazul, salvatorul românilor. Vom vedea cât succes va avea.

        Primul ministru anunţă creşterea pensiilor încă din toamnă, şi probabil va mai arunca cu nişte frimituri şi la bugetari . Vorba tatălui unui prieten: "i-auzi, ne măreşte ăsta pensiile; eu pe el îl votez; gata, m-am hotărât". Însă puţini văd de fapt realitatea: Mugur Isărescu împinge tare de tot la căruţa inflaţiei cu toate instrumentele pe care le are, astfel că, la toamnă, ni se va da cu o mână şi ni se va lua cu două! Mărirea pensiilor şi poate şi a salariilor va fi minusculă în comparaţie cu evoluţia preţurilor. Te bucuri că iei o poală de bani, însă nu mai cumperi nici pe dracu’ cu ei!

        Alţii recurg la tot felul de manevre. Răzvan Murgeanu (viceprimarul capitalei) aruncă nişte pastile cum că se va opri apa în Bucureşti din motive de neplată. După aceea apare domnia sa şi mediază conflictul, rezolvându-se totul subit. S-ar părea că nu se plătiseră nişte facturi şi a fost nevoie de ordinul viceprimarului către o societate privată să achite notele de plată! E cusută cu aţă albă!

        Şi tot aşa! Pe la noi se mai mişcă câte ceva din 4 în 4 ani . Poate că ar fi mai bine să facem mandate de 2 ani, ca să vedem mai repede câte ceva finalizat. Mult trâmbiţata autostradă a soarelui a murit la Cernavodă. ministrul transporturilor se laudă că infrastructura e gata şi mai e de turnat doar covorul asfaltic. Probabil că peste 4 ani o să se fie gata un sens de mers. În Dubai, în 4 ani au reuşit ce nu vor putea face ai noştri în 10!

        Probabil că mai e încă de furat în România, şi după ce vom atinge punctul minim al involuţiei şi ne vom deştepta (să nu mai votăm pungaşi şi să le cerem socoteală la banii publici), se va cunoaşte cu adevărat progresul şi pe plaiurile mioritice.

        Până atunci, vorba cuiva: mergem înainte, că înainte era mai bine!

 

Numai bine,

Cristi ENACHE

         A căzut o stea de pe cerul informaticii româneşti. S-a stins din viaţă profesorul şi autorul de manuale şi cărţi de specialitate – Tudor Sorin. Nu l-am cunoscut personal, însă cărţile sale mi-au călăuzit paşii în acest domeniu. Mie şi altor generaţii (colegi ai mei sau elevi).

        Stilul domniei sale este inconfundabil: profund, pedagogic, concis. Atunci când privesc cărţile în bibliotecă, parcă nu-mi vine să cred că nu voi mai găsi în librării sau pe site-urile editurilor nimic nou semnat Tudor Sorin.

        Dumnezeu să-l odihnească. Va rămâne veşnic în inima mea.

 

Numai bine,

Cristi ENACHE

        A mai trecut un bacalaureat! Emoţii a avut majoritatea candidaţilor! La afişarea rezultatelor, unii s-au bucurat (cei care au învăţat şi cei care au reuşit să copieze), alţii s-au întristat (cei care au fost prinşi copiind, sau unde n-a mers sfânta pilă. 

        Dacă s-ar face o comparaţie între media obţinută de absolvent de-a lungul liceului la fiecare materie de examen şi media de la disciplinele de BAC, s-ar vedea unde este fraudă şi unde nu! E imposibil să memorezi 100 de variante la fiecare probă! Şi cum hoţul neprins e negustor cinstit… Mergem înainte! (vorba cuiva: că înainte era mai bine).

        Cum să nu fie o goană nebună după note, când facultăţile iau în calcul aceste medii de la BAC şi din timpul liceului? Păi dacă ar da examen de admitere "pe bune", ar intra 20% dintre candidaţi! Şi în felul asta, de unde fraieri care să plătească taxele (pentru că majoritatea locurilor sunt cu taxă). Chiar dacă în primul an profesorii se luptă cu ei, la propriu, să-i înveţe ecuaţia de gradul 1 şi de gradul al 2-lea (pe care eu le-am învăţat în clasa a 7-a şi a 8-a), chiar dacă nu mai termină toţi facultatea, tot plătesc un an-doi la taxe şi înfloreşte campusul universitar! Taxă de înmatriculare, taxă de examen, taxă de recuperare laboratoare şi seminarii, taxă de orice. Chiar îmi povestea cineva, student la o binecunoscută universitate privată din Piteşti, că sunt două condiţii pentru a obţine diploma:

1. Să plăteşti taxele;

2. Să ai grijă să nu te calce maşina, ca să poţi să-ţi ridici diploma.

Nu ştiu dacă aşa este, însă probabil că e un sâmbure de adevăr. Chiar şi "la stat" merge totul ca pe bandă. Sper să intre şi acolo DNA-ul pe fir, şi vom auzi, ca şi la permise auto , de dezvăluiri şocante: profesori care cer bani direct sau indirect, examene unde dimineaţa se face "prezenţa" (a se citi " colecta "), apoi doar se numără candidaţii şi se trec notele, nemaicontând dacă sunt "în persoană", sau e altcineva în locul lor! Şi când te gândeşti că profesorii universitari au nişte salarii măricele, norme multiple, nu ca amărâţii din preuniversitar!

        Revenind la bacalaureat, nu trebuie să ne sperie procentele! O promovabilitate de 60-70% este un scor realist. Am fost în inspecţii la grupuri şcolare. Aici sunt mulţi veniţi, puţini chemaţi. Sistemul e de vină că cere la fel de la toată lumea. Dacă s-ar diferenţia acest examen în funcţie de ceea ce doreşte absolventul ulterior (studii universitare sau nu), poate că altfel ar sta lucrurile!

        Se tot vorbeşte de reformă în sistemul de învăţământ. Atâta timp cât există imixtiune a politicului în educaţie, nu vom vedea reformă sau paşi înainte. Sistemul educaţional este unul inerţial. Orice hotărâre are implicaţii pe termen mediu sau lung. Dar cum din 4 în 4 ani se schimbă miniştrii (sau chiar mai devreme), fiecare vine cu altă echipă, cu alte vederi, care demolează tot ce a făcut predecesorul, în educaţie avem parte numai de experimente din care suferă elevii, părinţii, şi în final societatea în ansamblu.

        Dar se pare că guvernanţii nu înţeleg aceste lucruri. Ei îşi trimit copii la şcoli în străinătate sau şcoli private şi nu-i interesează prea tare sistemul public de învăţământ. Pactul pentru educaţie ar trebui încheiat între toate partidele politice şi societatea civilă, instituţii abilitate ale statului, ONG-uri, etc. Ar trebui ca toată lumea să se gândească serios la educaţie, la viitorul ţării. O ţară care nu pune preţ pe educaţie e sortită pieirii!

        Cum să reformezi educaţia subfinanţând-o? Cum să atragi oameni de valoare cu salarii cu puţin peste minimul pe economie? Sunt întrebări la care n-a reuşit să răspundă nimeni.

        Şi în alte ţări din Europa profesorii au salarii mai mici decât în alte sectoare de activitate, dar nu faţă de toate sectoarele şi nu de câteva ori mai mici! Acum 3 ani am fost în Serbia într-un schimb de experienţă, şi mi-au povestit că profesorii aveau salarii mai mari decât multe sectoare de activitate. În felul acesta au atras mulţi oameni de valoare. Să vedeţi peste vreo zece ani unde va fi Serbia! Mult înaintea noastră!

        Până atunci, Doamne-ajută şi luminează pe guvernanţi, şi pe noi să vedem unde punem ştampila, la vot!

 

Numai bine,

Cristi ENACHE